Alexandru Tănase: „Arma nucleară” a Chișinăului și ficțiunea autonomiei găgăuze

Era în toamna anului 2011. Tocmai fusesem ales președinte al Curții Constituționale și încercam să mă obișnuiesc cu acea liniște stranie care domnea în Curte după nebunia de la Ministerul Justiției.

Într-una din acele zile, aproape pe neașteptate, m-am pomenit în birou cu bașcanul Găgăuziei, Mihail Formuzal. Vizita lui m-a surprins. În mod normal, liderii regionali nu au nicio treabă cu Curtea Constituțională. Eram, firește, curios să înțeleg ce vânt îl adusese pe omul de la Comrat până la Chișinău.

A intrat cu o privire tăioasă, aproape răutăcioasă, și fără prea multă diplomație și introduceri inutile, a trecut direct la amenințări: „Dacă veți îndrăzni să ne luați dreptul de a numi procurorul Găgăuziei”, mi-a spus cu o voce tremurândă, dar cu o furie greu de ascuns, „я вам организую революцию в Гагаузии, весь юг взорвётся…” („Vă organizez eu o revoluție în Găgăuzia – va exploda tot sudul”).

Abia atunci am înțeles de ce venise. Vizita lui avea legătură cu sesizarea depusă la Curtea Constituțională de procurorul general de la acea vreme. Procurorul ceruse verificarea constituționalității articolului 21 alineatele (2) și (3) din Legea nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei. Potrivit acestor prevederi, procurorul Găgăuziei și procurorii ierarhic inferiori din regiune erau numiți în funcție de Procurorul General al Republicii Moldova, dar la propunerea Adunării Populare.

Cu alte cuvinte, Curtea urma să răspundă la o întrebare, în fond, simplă: unde se termină statul și unde încep interesele baronilor locali.

I-am explicat, cât se poate de politicos, că nu aveam ce discuta și l-am invitat să părăsească biroul.

Nu a trecut nici măcar o oră și a sunat telefonul guvernamental. Vocea fostului meu coleg de partid era precaută, aproape conspirativă. Încerca, cu alte cuvinte, să-mi transmită același mesaj, dar într-o formă mai subtilă:

– E o chestie periculoasă…
– Nu cred că e momentul acum…
– Vor reacționa rușii…

Nu știu exact ce a urmat. Cert este că Mihail Formuzal a găsit, până la urmă, butonul potrivit pe care să apese. Procurorul general și-a retras sesizarea, iar Curtea Constituțională a fost lipsită de posibilitatea de a rezolva acea problemă în 2011. Ea avea să fie tranșată abia în aprilie 2025, prin Hotărârea nr. 4 din 14.04.2025, care a declarat aceste norme neconstituționale.

Mi-am amintit de acest episod după ce am văzut recent un titlu de presă care suna aproape apocaliptic: „Кишинев решил применить против Гагаузии «ядерное оружие»” („Chișinăul a decis să folosească împotriva Găgăuziei arma nucleară”) – o aluzie directă la sesizarea Curții Constituționale de către Ministerul Justiției. Dincolo de hiperbola propagandistică a acestui titlu, merită totuși explicat ce anume se ascunde, în realitate, în spatele acestei retorici alarmiste și de ce o banală coliziune juridică în materie electorală este prezentată drept o catastrofă geopolitică.

Actuala criză din autonomia găgăuză nu este, din păcate, nici prima, nici ultima. Explicația este cât se poate de simplă, dar, în același timp, dezarmantă. Autonomia găgăuză nu a fost concepută, de la bun început, ca o autonomie în sensul clasic al termenului – adică o formă de autoguvernare destinată păstrării identității culturale și etnice sau administrării independente, față de centru, a treburilor publice locale. În realitate, UTAG a fost concepută încă de la început ca o construcție politică inspirată de logica imperială rusă – un instrument de presiune și un mecanism permanent de șantaj geopolitic împotriva Chișinăului.

În realitate, timp de aproape două secole – de când coloniștii găgăuzi și bulgari au fost aduși în Bugeac de regimul țarist, pe pământurile nogailor exterminați de armata rusă în timpul războaielor cu Imperiul Otoman – etnicii găgăuzi nu au revendicat niciodată nicio formă de autonomie politică. Ei au conviețuit pașnic alături de români și bulgari, fără conflicte, fără tensiuni și fără cea mai mică revendicare separatistă. Nici în Imperiul Rus, nici în România regală și nici în perioada sovietică nu a existat o asemenea revendicare. Inter alia, până în 1994 termenul „Găgăuzia” nu exista nici măcar în limbaj uzual. Pur și simplu nu exista.

Așa-numita autonomie găgăuză nu s-a născut dintr-o mișcare identitară autentică, ci a fost creată artificial de KGB-ul sovietic ca instrument geopolitic de presiune asupra Chișinăului. Iar faptul că, după trei decenii de existență a acestei autonomii, găgăuzii au rămas la fel de profund rusificați, refuză categoric să învețe limba română și continuă să se comporte ca o minoritate imperială, care reacționează doar la semnalele venite de la Moscova, confirmă, fără echivoc, că această construcție politică nu a servit niciodată consolidării identității locale, ci menținerii unei zone de influență rusească în interiorul statului Republica Moldova.

Tot KGB-ul a fost cel care a creat și a înarmat așa-numitul „Batalion Bugeac”, o formațiune paramilitară care a ținut Chișinăul în șah până în 1994, când Rusia a reușit să impună la Chișinău un regim politic favorabil intereselor sale.

Prevederile constituționale privind statutul UTAG și, mai ales, controversatul drept la secesiune, consfințit în Constituție, poartă aceeași amprentă politică. Trebuie să ne amintim că, imediat după adoptarea Constituției, a fost votată, în regim de urgență, Legea nr. 344 din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). Această lege conține o serie de prevederi absolut aberante, care nu au aproape nimic în comun cu accepțiunea normală de autonomie teritorială și care, în multe privințe, contrazic însăși logica unei arhitecturi constituționale funcționale.

Bunăoară, Legea nr. 344 prevede, la art. 20 alin. (3), că „Președintele curții de apel cu sediul în municipiul Comrat este din oficiu membru al Curții Supreme de Justiție”.

Cum vine asta? Poate cineva, în deplinătatea facultăților mintale, să explice ce înseamnă o asemenea construcție juridică și să indice măcar un model constituțional din lume în care un judecător al unei instanțe de apel este, din oficiu, și judecător al Curții Supreme? Încercați orice sistem juridic din lume – chiar și în junglele africane – și nu veți găsi o asemenea anomalie instituțională.

Sau un alt exemplu. Articolul 23 alin. (1) din aceeași lege prevede că „Șeful Direcției de informații și securitate a Găgăuziei este numit și eliberat din funcție de către directorul Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova, la propunerea Guvernatorului Găgăuziei, după aprobarea lui de către Adunarea Populară”. Trecem peste faptul că este o reglementare absolut aberantă din punctul de vedere al organizării serviciilor de securitate ale unui stat. Dar apare o întrebare elementară: ce se întâmplă dacă mâine Serviciul de Informații și Securitate decide să lichideze, pur și simplu, Direcția de informații și securitate a Găgăuziei, iar competențele acesteia să fie transferate, de exemplu, direcției teritoriale din Hâncești?

Ar însemna asta o „limitare a autonomiei”? Ar deveni o decizie administrativă a SIS un conflict constituțional?

Tipul de absurdități juridice produse de agrarieni este, însă, mult mai lung. De exemplu, șeful Direcției afacerilor interne a Găgăuziei trebuie numit și eliberat din funcție de către ministrul Afacerilor Interne al Republicii Moldova, dar la propunerea Guvernatorului Găgăuziei și cu (!) acordul Adunării Populare. În același timp, comisarii comisariatelor de poliție din Găgăuzia nu sunt numiți de ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova, ci de către șeful Direcției Afacerilor Interne a Găgăuziei.

Mai mult decât atât, șeful poliției municipale din cadrul Direcției Afacerilor Interne a Găgăuziei este numit și eliberat din funcție de către Guvernatorul Găgăuziei, la propunerea șefului Direcției Afacerilor Interne a Găgăuziei, aflându-se în subordonarea operativă a acestuia. Comandantul subunității trupelor de carabinieri (trupelor interne) este numit și eliberat din funcție de către ministrul Afacerilor Interne al Republicii Moldova, dar – desigur – tot la propunerea Guvernatorului Găgăuziei.

Și tot așa mai departe. În realitate, aceste prevederi au creat un adevărat hibrid instituțional, în care structuri ale statului sunt fragmentate și subordonate simultan atât autorităților centrale, cât și unor autorități locale.

Și mai aberantă este prevederea potrivit căreia UTA Găgăuzia își va numi propria Comisie Electorală Centrală. Singurul lucru care lipsește, citind această lege, este dreptul Adunării Populare de a bate monedă proprie – „rubla găgăuză.”

Trebuie să înțelegem că tocmai acest surogat de statut juridic al UTA a făcut posibilă capturarea acestei regiuni de către gruparea Șor. Într-o autonomie națională clasică, instituțiile sunt concepute astfel încât capturarea lor să fie, practic, imposibilă. Iar nemulțumirea celor care umblă astăzi cu „arma nucleară”, pretinzând că Chișinăul ar dori să o detoneze în fața statuii lui Lenin de la Comrat, reprezintă o mostră clasică de ipocrizie și fariseism.

Cred că este necesar să spunem câteva cuvinte despre sesizarea adresată Curții Constituționale de către Ministerul Justiției la 9 martie.

La prima vedere, situația poate părea neobișnuită: Ministerul Justiției, care are drept de inițiativă legislativă, a ales calea sesizării Curții Constituționale. Am putea crede că ar fi fost mai simplu să fie elaborat un proiect de lege și corectate eventualele erori direct în Parlament, prin procedura legislativă obișnuită – această lege, pentru a deveni cât de cât coerentă, ar trebui revizuită serios și în ansamblul ei.

Numai că acest lucru nu este, în realitate, posibil. Guvernarea agrariană a lăsat generațiilor următoare o moștenire la fel de bizară precum a fost și ea însăși: introducerea în Constituție a prevederii potrivit căreia legea organică ce reglementează statutul special al unității teritoriale autonome Găgăuzia poate fi modificată doar cu votul a trei cincimi din numărul deputaților aleși în Parlament.

Aceasta înseamnă, în practică, faptul că eliminarea oricărei aberații juridice din Legea nr. 344 este imposibilă fără acordul forțelor politice controlate sau influențate de Moscova.

Cel mai probabil, acesta a fost motivul pentru care Ministerul Justiției a ales calea sesizării Curții Constituționale. Iar acest lucru nu reprezintă o premieră.

Pentru prima dată, Curtea Constituțională a fost sesizată la acest subiect încă din 1999, de ministrul Justiției de atunci, Ion Păduraru. Acesta a cerut Curții să verifice constituționalitatea articolului 20 alin. (2) din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei, potrivit căruia judecătorii instanțelor din Găgăuzia erau numiți prin decretul Președintelui Republicii Moldova, la propunerea Adunării Populare a Găgăuziei, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Curtea Constituțională a declarat acea prevedere neconstituțională.

Mai târziu, în 2025, Curtea Constituțională a fost sesizată de procurorul general al Republicii Moldova, Ion Munteanu, în legătură cu normele care permiteau Adunării Populare a Găgăuziei să participe la procedura de numire a procurorului-șef și a procurorilor ierarhic inferiori ai Procuraturii UTA Găgăuzia. Și aceste prevederi au fost declarate neconstituționale.

Prin urmare, cei care încearcă astăzi să sperie lumea cu ideea că „Chișinăul a decis să folosească împotriva Găgăuziei arma nucleară” mint cu o seninătate dezarmantă.

În realitate, problema este mult mai simplă: o bună parte din prevederile Legii nr. 344, în special cele referitoare la competențele instituțiilor din autonomie, excedează limitele stabilite de Constituție. Dacă acest act normativ ar fi analizat în ansamblul său, din perspectiva calității legii și a principiilor constituționale, ar fi fost cazul ca el să fie declarat, în întregime sau în mare parte, neconstituțional.

Articolul 6 din Codul jurisdicției constituționale stabilește limitele de competență ale Curții Constituționale. Curtea, fiind sesizată asupra unei probleme, își stabilește ea însăși limitele de examinare. Mai mult decât atât, potrivit alin. (3), controlând constituționalitatea unui act, Curtea poate pronunța o hotărâre și cu privire la alte acte normative a căror constituționalitate depinde, integral sau parțial, de actul contestat.

Din această perspectivă, cea mai logică și inteligentă soluție ar fi ca Curtea Constituțională să declare neconstituțională întreaga Lege nr. 344 și să ofere Parlamentului posibilitatea de a elabora o lege modernă privind statutul UTA Găgăuzia.

O asemenea lege ar trebui să fie construită nu pe improvizațiile agrariene ale anilor ’90, ci pe standardele europene în materie de protecție a minorităților și autonomie locală: Convenția-cadru a Consiliului Europei pentru protecția minorităților naționale, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, Carta europeană a autonomiei locale, Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum și Documentul de la Copenhaga al OSCE din 1990.

Cam astfel ar trebui să se încheie această poveste. Numai în acest fel am putea începe eliberarea minorității găgăuze din captivitatea politică în care a fost ținută timp de decenii și am putea reseta autonomia găgăuză, dându-i un conținut care să reflecte ceea ce ar trebui, de fapt, să fie orice autonomie normală: un instrument de protejare a identității, limbii și culturii unui popor. Nu conservarea ei în postura unei minorități imperiale, ușor de manipulat de la Moscova, ci transformarea ei într-o comunitate care își redescoperă propria limbă, învață limba română și devine, în mod natural, o parte organică, armonioasă și loială a poporului acestei țări.