Romain GARY. Pseudo
Să fi fost doar povestea (de succes!) a singurului autor francez dublu laureat al Premiului Goncourt, şi tot ar merita o carte – în 1976, sub nom de plume Emile Ajar, Romain Gary (1914 – 1980) publica romanul Pseudo, Univers, 2022, şi abia după moartea sa, urmată de apariţia unui text postum Vie et mort d’Emile Ajar, se va pune semnul identităţii între autorul lui Ai toată viaţa înainte (semnat Emile Ajar, Goncourt 1975) şi cel al Rădăcinilor cerului (semnat Romain Gary, Goncourt 1956).
O nebunie, acest ultim roman al celui care se numea, la naştere (24 mai 1914, în Vilnius – pe atunci Vilno din Imperiul Rus), Roman Kacew; vorba personajului Paul Pawlowitch (cel care, în realitate, a ridicat Premiul Goncourt, sub privirile lui Romain Gary, prezent în sală): „Încă de la apariţia primei cărţi de fabulaţie, lumea a început să remarce că nu exist cu adevărat şi că sunt, fără îndoială, fictiv. Ba chiar s-a presupus că sunt o operă colectivă”. Or, Pseudo este, din start, cartea Sfârşitului (literaturii, y compris, conjugat însă cu cel personal: „Prin urmare, adesea mă simţeam aşa tată, aşa fiu, şi asta mă scotea din fire (…) Nu poţi ieşi viu din jegul tău biologic”); de unde Mallarmé visa să acceadă la limba originară, naratorul nostru declară că „am făcut studii de lingvistică pentru a inventa o limbă care să-mi fie cu totul străină”, fiindcă – nu-i aşa? – cine scrie se înstrăinează de sine (vorba lui Rimbaud: „Je est un autre”).
„Totul a început cu adevărat acum trei ani, când am hotărât să lupt până la capăt pentru a trece de partea cealaltă” – cealaltă a vieţii? a ficţiunii? şi una, şi alta, aş zice! –, iar naraţiunea ia o turnură fantasmagorică: „Mi s-a permis să merg la un concert (…), la început totul a fost foarte bine, dar pe la mijloc am observat că violoncelul creştea văzând cu ochii şi brusc a explodat şi din el au ieşit o sumedenie de mandoline mici şi Dumnezeu ştie de ce nu violoncele mici, cum cerea logica, care strigau toate «ajutor, tată nu vreau să vin pe lume, ajutor!» şi apoi un puhoi de poliţai…” – text în text, căci deja la p. 41 există o secvenţă cu poliţaii: „Scoate din buzunar alt poliţist, care scoate un al treilea şi, cât ai clipi, în jurul meu a început să forfotească de poliţişti complet ţicniţi care se deşurubau şi făceau să iasă din ei alţi poliţişti…” (ş.a.m.d., după principiul păpuşii ruseşti).
Dincolo de miştocăreala împinsă la extrem, e vocea creatorului conştient de limitele sale – şi umane, şi artistice –, chiar vocea ultimului Romain Gary – fie el şi Emile Ajar! – care rămâne à tout jamais în urechi, spre luare-aminte: „Scriam cu frică: cuvintele au urechi. Stau la pândă, iar în spatele lor e multă lume. Te înconjoară, te încercuiesc, îţi fac favoruri şi, când începi să ai încredere în ele, pac!” (Păzea, scriitorilor de succes!...)
27 martie ’23