Paginile negre ale memoriei europene
Cartea neagră a comunismului a fost publicată cu un enorm succes în Franța, acolo unde a vândut foarte rapid peste 200.000 de exemplare. Traducerile ei în italiană și germană au devenit, și ele, best-sellers. Apariția cărții în Europa Est-Centrală a dus însă la nesfârșite polemici și dezbateri legate de responsabilitățile, complicitățile și consecințele crimelor comuniste. Ceea ce reușește Cartea neagră a comunismului să demonstreze este că ideologia comunistă, în versiunea ei leninistă (și, cineva ar face bine să admită, a fost și singura aplicare „cu succes” a dogmei originare), a fost de la început adversara valorilor drepturilor individuale și libertății umane.
În pofida retoricii sale hipertrofiate despre emanciparea de sub opresiune și necesitate, saltul în regatul libertății anunțat de părinții fondatori s-a dovedit a fi, de fapt, un foarte ideologic experiment de inginerie socială. Însăși ideea de justiție independentă a fost respinsă drept „putred liberalism”. Partidul definea ceea ce este și nu este legal: la fel cum în Germania lui Hitler ticăloasele Legi de la Nürnberg din 1936 au fost o ficțiune juridică dictată de obsesii rasiale naziste, și bolșevismul a subordonat de la bun început justiția intereselor de partid.
Pentru Lenin, dictatura proletariatului însemna guvernarea prin forță și neîngrădit de vreo lege. Dușmanul de clasă trebuia eliminat, distrus, strivit fără nicio urmă de remușcare. Andrei Vîșinski, procurorul isteric al lui Stalin în timpul proceselor-spectacol din anii 1930, a împins această macabră logică la extrem atunci când a transformat mărturiile acuzaților în principalul argument al condamnării lor la moarte. Cu alte cuvinte, prezumția de nevinovăție a fost înlocuită de o universalizată prezumție de vinovăție.
Idealurile utopice au fost utilizate spre a legitima cele mai mari abuzuri împotriva adversarilor politici, definiți doar în relație cu interesele unei auto-intitulate avangarde revoluționare. Suspiciunea paranoidă privind infiltrațiile, subversiunea și trădarea a constituit trăsătura dominantă a tuturor culturilor politice comuniste, din Rusia în China și din România în Iugoslavia.
Partidele leniniste care jucau în mod oficial cartea parlamentarismului democratic (în Franța și Italia după cel de-Al Doilea Război Mondial) nu au fost mai puțin intolerante cu devierile de la linia ortodoxă decât cele similare aflate la putere (cu diferența că primele nu-și puteau lichida fizic presupușii spioni și agenți). Probabil că toți cei care vor să înțeleagă natura și sensurile leninismului ar trebui să citească romanul Demonii al lui Dostoievski. Într-adevăr, capitolul despre Rusia din Cartea neagră, precum și iluminanta prefață a lui Martin Malia la ediția americană, arată cum bolșevismul și-a avut rădăcini adânci în cultura extremismului apocaliptic al intelighenției revoluționare ruse.
Nu există nicio revelație spectaculoasă în Cartea neagră: până la urmă, indiferent ce va fi ieșit din arhivele secrete ale țărilor fostului Bloc sovietic este doar o confirmare a unei îndelung susținute opinii potrivit căreia comuniștii de pretutindeni au purtat un război revoluționar pentru a obține transformarea totală a omului, economiei, societății și culturii. Ce este cu adevărat original rămâne analiza comprehensivă și sistematică a crimelor și represiunilor asociate cu practicile leniniste în secolul XX. Recomand analizele nuanțate ale diferențelor dintre stadii/etape și țări: Polonia și Ungaria, mai ales după moartea lui Stalin, nu au fost întocmai totalitare. Până la urmă, Revoluția maghiară a fost inițiată de către un grup de comuniști reformați antistaliniști.
Personal, mă așteptam la o analiză mai profundă a experienței leniniste din Germania de Est, inclusiv o discuție a datelor pe care le avem acum despre infamul univers de teroare și intimidare al Stasi. Per total, în orice caz, Cartea neagră rămâne un efort editorial menit să restaureze memoria și să se opună anumitor eforturi revizioniste de a găsi tot felul de alibiuri pentru viziunea comunistă (dacă nu cumva și pentru practici). Voi reveni asupra discuțiilor legate de acest esențial volum al memoriei europene în episoade viitoare.