Colson WHITEHEAD. Băieţii de la Nickel
Tânărul Elwood Curtis primeşte „cel mai frumos cadou din viaţa lui în ziua de Crăciun a anului 1962”, un album cu Martin Luther King la Dealul Sionului, pe care „nu-l dădea niciodată jos de pe platanul pick-upului”, iar asta îi va schimba viaţa – vai! în moarte, dar să nu anticipăm –, pentru început scoţându-l în stradă la marşuri de protest, apoi determinându-l să facă tot ce-i stă în putinţă ca să meargă la colegiu… Doar că visul său, atât de aproape, se-ntoarce în coşmar, odată cu plasarea sa într-o şcoală de corecţie: „…în clipa asta, sunteţi cu toţii nişte Viermi. (…) Dacă vă purtaţi cum trebuie, sunteţi răsplătiţi şi urcaţi pe scara ierarhică”. Însă abia prima bătaie încasată, ce se lasă cu o spitalizare de câteva săptămâni, îi va băga minţile în cap: „Nu există un sistem superior care să ghideze brutalitatea la Nickel, ci doar o râcă generalizată, ce n-are nimic de-a face cu oamenii. (…) Violenţa este singura pârghie suficient de mare ca să pună în mişcare lumea”. Trec peste scenele din aşa-zisa „Casă Albă”, unde băieţii sunt bătuţi cu bestialitate; abia dacă amintesc despre locul numit „în spate”, unde „din când în când, un băiat negru e adus aici şi încătuşat între copaci. Cu braţele întinse. Apoi, îl bat cu o cravaşă până îl fac făşii-făşii” (ceea ce păţeşte Griff: „Când autorităţile din Florida l-au exhumat, cincizeci de ani mai târziu, expertul criminalist a observat, pe lângă celelalte acte de violenţă atestate de oasele fracturate, şi fracturile de la nivelul încheieturii braţelor şi a presupus că fusese privat de libertate înainte de a muri”); şi mă opresc la „Capacitatea de a suferi. Elwood – toţi băieţii de la Nickel – prin această capacitate existau. Graţie ei respirau, mâncau, visau. Asta era viaţa lor de-acum. Altminteri, ar fi pierit. Bătăile, violurile, neînduplecata lor cernere. Răbdau”, şi care-i va bântui pe supravieţuitori până-n ultima clipă, şi chiar după: „Poate că Nickel este ceea ce-l aşteaptă în viaţa de apoi, cu o Casă Albă în vale şi cu o eternitate de terci de ovăz şi frăţia infinită a unor fraţi călcaţi în picioare”, fapt care-l va determina pe Turner să „spună povestea lui Elwood, orice ar fi să i se întâmple. Fie ce-o fi. O să caute mormântul lui Elwood şi o să-i povestească viaţa de după momentul când a fost secerat pe izlazul acela. Cum l-a pătruns momentul acela şi i-a schimbat viaţa” – şi numele, adaug, căci băiatul, singurul care scapă din cei doi fugari, îşi va spune de-acum înainte Elwood Curtis, cinstind astfel memoria prietenului ucis.
Profetice, cuvintele lui Martin Luther King: „Şi totuşi, fiţi siguri că o să vă înfrângem prin capacitatea noastră de a suferi şi într-o bună zi ne vom câştiga libertatea”.
24 aprilie ’23